corpul, accesoriu la cap sau parte integrata din om
N-am fost niciodata o vietate foarte atletica.
Pana la varsta de 4-5 ani ma jucam mai mult cu parintii si bunicii decat cu copiii, iar ei aveau chef de joaca cam cat niste adulti impovarati de tot felul de griji, fara chef sa se mai joace si cu plodul.
Dupa primii vreo cinci ani, cand am inceput sa dau cu nasul si de copii mai multi decât verisoara-mea, astia erau deja ninja pentru mine. Practic, ei faceau parkour, iar eu ma-mpiedicam si de-o bordura, cam asta era nivelul.
Nu mi-a luat mult pana m-am prins ca fac alte lucruri mai bine decat alerg si ma urc in copaci. Unde mai pui ca pentru alea primeam si validare de la adulti, pe cand urcatul in copaci nu era vazut cu ochi prea buni.
Asa ca am inceput rapid sa dau mai multa importanta matematicii si cititului decat sportului. M-am mutat cu toate bagajele la mansarda, iar celelalte etaje ale corpului au ramas nelocuite cat ai zice peste.
A fost usor, in conditiile in care in restul corpului n-am fost niciodata prea confortabila. Acolo simteam si nodul cum se punea in gat cand voiam sa o pun de-un plans, simteam si stomacul cum mi se strange cand anticipam un pericol si simteam si urechile cum mi se inrosesc cand imi venea sa intru-n pamant de rusine. Acolo, in cap, la mansarda, puteam sa ignor toate nivelurile astelalte de simtire si sa conchid ce voiam eu sa conchid. De cele mai multe ori ca e ok, nu simt nimica.
Dupa ce am plantat ideea, narativul „corpul meu nu e la fel de apt ca al celorlalti” s-a crosetat destul de lipsit de efort. Am contribuit si eu, au contribuit si parintii, au contribuit si ceilalti copii, dar si alti adulti care nu m-au putut ajuta sa pun o bila alba si in bolul „e util sa ai o relatie cu corpul tau”.
Sunt multe lucruri pe care corpul meu nu le-a putut face si pe care nu l-am invatat sa le faca atunci cand eram mica. Sunt multe lucruri pe care corpul meu nu le poate face inca.
Diferenta intre atunci si acum e ca acum il invat. Acum ma are pe mine adult sa ii arat ce sa faca. Si mai are cativa oameni care ma sustin si carora le sunt profund recunoscatoare. E un proces. Nu e drum drept, dar e interesant sa mai descopar lucruri noi la fiecare cotitura.
Despre relatia mea cu corpul am vorbit mai mult si in episodul Mind Architect despre “Ce are corpul sa ne spuna cand il ascultam”.
