CLARITATEA NU SE-NDOIESTE
Cum am invatat si internalizat eu pentru multa vreme ideea asta de self love a fost cu a „iubi si lucrurile urate” sau „a iubi si lucrurile neiubibile” la mine.
Am invatat ca trebuie sa „nu bag in seama” vocile, oamenii, trendurile care critica corpuri care arata ca al meu.
Ca „sunt frumoasa asa cum sunt”.
Ca „frumusetea nu e doar in exterior” si, uneori, ca „e-n ochii privitorului”.
Intr-un fel sau altul, tot felul de alte forme de a exprima faptul ca frumusetea e importanta, dar eu pot sa ma conving ca sunt frumoasa sau ca nu conteaza chiar atat de tare. Si daca nu pot eu sa ma conving, pot sa gasesc pe cineva, ceva persoana exterioara mie, care sa ma convinga.
DESPRE PACALELI
Cel mai probabil cu totii suntem familiarizati cu povesti populare precum “ursul pacalit de vulpe” si cu lectiile pe care le aduc acestea, de obicei conturate in jurul lui “sa n-ai incredere chiar asa, in oricine”.
Ce facem, insa, cand si pacalitorul, si pacalitul, suntem tot noi?
Intre a nu muri si a trai
Acest text este o declaratie de dragoste pentru viata. Poate ca n-am ales sa vin, dar am ales si-aleg continuu sa fiu.
CUVINTELE CONTEAZA
Cuvânt
Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor.
Cuvintele contează. Tocmai pentru că, dincolo de a reprezenta complexuri de sunete, ele au asociate și sensuri.
Un cuvânt lipsit de sens nu e nimic altceva decât o amestecătură de sunete care nu produce nicio reacție, nicio înțelegere, nicio emoție, niciun gând. E ca și cum ar ciripi o păsărea în copacul din fața geamului. În lipsa unui sentiment propriu legat de temperatura de-afară, ora la care m-am trezit azi dimineață și cât de mult îmi place să ascult păsările la prima oră din zi, sunetul ăla nu reprezintă nimic inteligibil pentru mine.
Totuși, mai ales atunci când sunt înțelese, cuvintele contează.
SUNT IUBIRE
Zilele trecute mi-am adus aminte de-un citat dintr-un serial care mi-a placut mult: The Good Place.
„Picture a wave in the ocean. You can see it, measure it - its height, the way the sunlight refracts when it passes through - and it's there, and you can see it, and you know what it is: it's a wave. And then it crashes on the shore and it's gone. But the water is still there.”
Citatul e despre viata si moarte, dar pe mine m-a dus cu gandul la iubire si la toate formele in care se arata ea in noi si prin noi.
DESPRE FORMELE FEMINITATII
O perioada foarte lunga de timp, asa cum am mai povestit cu multe alte ocazii, am convietuit cu corpul intr-o relatie mai degraba similara cu cea a unui cuplu care e despartit, dar obligat sa locuiasca in continuare in aceeasi casa. Impartim locuinta, avem niste spatii comune in care n-avem cum sa evitam sa ne intalnim, dar in majoritatea timpului facem eforturi sustinute sa nu ne intersectam prea des.
In lipsa asta de conexiune reala, in multul timp petrecut in ignorarea corpului, existau, totusi, niste reguli ale casei. Care se aplicau mai mult pentru corp decat pentru minte. Ca un chirias care n-avea alta optiune, ca n-avea unde altundeva sa locuiasca, trebuia sa indeplineasca standarde.
Si pentru ca-s femeie, ele erau date de mai de sus. De la ceva asociatie de proprietari, ma gandesc.
CAND OMUL NU MAI ARE LOC DE EROUL POVESTII
EROU
1. Persoană care se distinge prin vitejie și curaj excepționale în războaie, prin abnegație deosebită în alte împrejurări grele ori prin muncă
2. Personaj principal al unei opere literare
3. Semizeu, persoană născută dintr-o zeitate și o ființă umană, înzestrată cu puteri supraomenești sau care a devenit celebră prin faptele sale deosebite
Astea sunt cele trei sensuri principale ale cuvântului EROU în Dex. Dacă mai adăugăm și prefixul „super”, omul nostru o să se super-distingă prin super-vitejie și super-curaj. O să fie personaj super-principal și o să aibă super-puteri supraomenești.
De-a lungul timpului, n-am degete la mâini și la picioare pentru câte evenimente, campanii și concepte creative în jurul ideii de super/erou mi-au trecut prin fața ochilor. Toate cu intenții și mesaje motivaționale în spate. Toate cu dorința de a-i împinge pe oameni să strălucească, să fie curajoși, să facă lucruri extraordinare pentru care alți oameni s-ar uita cu admirație la ei…
TIMPUL NU VINDECA CE NU-I CREAT IN TIMP
Timpul le vindecă pe toate, zice o bucatica de intelepciune populara.
S-ar putea. S-ar putea ca timpul sa le vindece pe toate cele-n care exista. Dar ce facem cu acele cotloane ale mintii care n-au stiut niciodata timpul? Care-s inghetate-n el si perpetuu lipsite de concept?
Stii cum e cand ai uitat niste bani intr-o geaca de iarna, apoi vine primavara, pui geaca in dulap si n-o mai atingi pana iarna viitoare? Cand vine iarna din nou, deschizi buzunarul gecii, descoperi banii si te bucuri ca si cum i-ai fi vazut pentru prima oara. De altfel, pentru mintea ta, ii vezi pentru prima oara, caci nu mai tii minte cand si sa-i fi bagat tu acolo. Sunt prezenti acum, n-au un timp trecut, ca n-au fost niciodata luati in calcul la buget.
SI DACA NU DOAR DE INTERIOR DEPINDEM?
„Oamenii nu sunt deranjati de catre lucruri, ci de parerea lor despre ele.”
„Ceea ce ne streseaza nu sunt evenimentele pe care le traim, ci perceptia noastra despre ele.”
Inteleg afirmatiile astea si pot sa fiu de acord cu ele, ca am o oaresce intelegere asupra modului in care functioneaza perceptia asupra realitatii.
Cu toate astea, ma uit in jur la atat de mult continut creat care pune responsabilitatea asupra individului, ca si cum la individ sta nu doar puterea de a nu se mai stresa, dar si vina ca tot nu reuseste sa isi schimbe perceptia asupra realitatii.
In fond, parerea lui proasta despre realitate e cea care nu-l lasa sa fie fericit, nu-i asa?
Putea sa se intample si daca nu eram eu acolo
Câte dintre lucrurile care s-au întâmplat în jurul meu s-ar fi întâmplat și dacă nu eram eu acolo? Cu alte cuvinte, cât de importantă a fost sau este prezența unui om specific într-un context specific pentru ca viața să meargă pe un traseu anume?
Ar fi cumpărat mama materiale textile, pe care să le ducă apoi la vecina croitoreasă și să le transforme în haine pentru copii dacă nu eram eu?
Și-ar fi spart frate-meu capul jucându-se de-a căluțul dacă nu eram eu?
Și-ar fi făcut cea mai bună prietenă a mea din liceu o cea mai bună prietenă cu care să stea în prima bancă, dacă nu eram eu?
S-ar fi îndrăgostit partenerul meu de viață și ar fi fost fericit dacă nu eram eu?
S-ar fi întâmplat idei și proiecte în care m-am implicat până acum dacă nu eram eu?
Cum sa nu esuezi cand totu-n jur e „how to”.
Pentru fiecare problema, e probabil ca exista o reteta care sa garanteze solutia. Un „cum sa” care sa ne scoata din impas.
Imagineaza-ti de cate ori s-a cautat in Romania pe Google „how to” sau „cum sa”. Dar in intreaga lume? E tentant si are sens sa vrem sa aflam raspunsul la intrebarea asta. Avem nevoie de predictibilitate. Avem nevoie de iluzia controlului.
Uneori e chiar util, mai util decat sa orbecaim in intuneric.
Cat de bine ne putem ghida, insa, dupa „how to”-uri si ce impact au ele la nivel individual?
De ce-s tot timpul ocupat?
Fie nu spunem niciodata ca suntem ocupati si continuam sa ne adaugam la lista de lucruri de facut, chiar daca ea e deja foarte plina, fie suntem in permanenta foarte ocupati si nu mai avem timp si loc de nimic. Ce-am observat constant, indiferent de atitudinea pe care o avem fata de timpul nostru, e doza de mandrie care sta in spatele lui „sunt prea ocupat ca sa imi fac loc sa ma relaxez sau chiar prea ocupat si sa ma gandesc ca as putea sa ma relaxez”.
Intrebarea mea este „de ce purtam ocuparea si oboseala ca pe medalii de merit?”
CARE ESTE PUTEREA LUI “SUNT”
De cand ma stiu, am avut episoade in care simteam dor de un loc strain. Se simtea ca si cum imi era dor de o alta planeta. Ca si cum n-aveam ce cauta unde eram, nu era locul meu acolo. Ca si cum fusesem lasata in locul in care eram intr-un moment nedefinit in trecut. Nu stiam de cine, cand, cum si de ce, dar simteam ca nu eram in locul meu.
Eram captiva in propria mea viata si nici macar nu se simtea ca si cum era a mea.
vreau sa fiu si sa fac tot
Fiecare dintre noi este unul din aproape 8 miliarde de oameni pe planeta. In 2020, traiam, in medie, 72 de ani. 3758 de saptamani. 3758 de iteratii din saptamana in care traiesti acum.
Cu toate astea, avem adesea asteptarea de la noi sa fim tot, tot timpul, pentru toata lumea.
adevarul merita spus doar daca poate fi auzit
Cand m-am apucat de terapie ultima oara, adica acum vreun an si un strop, eram pe cat de agitata, pe atat de lipsita de energie.
Eram atat de furioasa ca simteam ca o sa explodez sau o sa fiu unul curioasele cazuri de combustie spontana in fiecare moment. In acelasi timp, simteam atat de tare nevoia sa ma odihnesc putin. Sa las buzduganul si scutul ala din mana putin, ca mi se inclestasera degetele in jurul lor de cat timp nu le mai dadusem drumul.
DACA FACI CE ITI PLACE NU O SA MUNCESTI O ZI IN VIATA TA?
Am văzut de curând prin newsfeedul de Facebook pe cineva care zicea că nu există oboseală atunci când muncești pentru visurile tale.
Și m-am surprins luând un pix în mână și notându-mi în agendă ideea asta - normalize getting tired even when you love what you do.
corpul, accesoriu la cap sau parte integrata din om
N-am fost niciodată o vietate foarte atletică.
Până la vârsta de 4-5 ani mă jucam mai mult cu părinții și bunicii decât cu copiii, iar ei aveau chef de joacă cam cât niște adulți împovărați de tot felul de griji, fără chef să se mai joace și cu plodul.