CLARITATEA NU SE-NDOIESTE
Self love – am auzit-o pe asta toata young adultetea mea si inc-o mai aud. Intre timp, si-a mai schimbat hainele, s-a mai impartit in alte cele. Acum mai e si energie feminina, mai e si self care, quality time si sigur mai are si alte nume care nu-mi vin mie acum in minte. Aceeasi marie, alta palarie.
Ca femeie, asa cum traim, indraznesc sa spun, toate, corpul nostru e un subiect de discutie de foarte devreme. Cand incepe sa apara par vizibil pe el, s-a terminat, acolo deja trebuie sa incepem sa discutam despre epilari, eliminari, neteziri.
Cand incepe s-apara si vreo urma de celulita? Iar neteziri, impachetari, defrisari.
Mai tarziu, pielea nu e destul de neteda, obrajii nu-s destul de rosii, pometii nu-s destul de-nalti, iar mandibula nu-i destul de vizibila.
Ce vreau sa zic e ca subiectul e foarte prezent. Sau cel putin a fost pentru mine. Nu erau ai mei preocupati in vreun fel de neteziri si defrisari, dar era toooot restul lumii din jurul meu, iar asta era de-ajuns. Tot. Restul. Lumii.
Io-s bruneta si cu pilozitate crescuta, deci parul n-a intarziat sa apara si sa isi faca prezenta observata. La 1 an imi facea mama codite serioare in cap (ea le zice palmieri, imi facea palmieri in cap). Asadar, n-a intarziat sa apara nici shaming-ul legat de parul meu.
Mi-aduc aminte si-acum, eram in clasa a 4-a, parul pe picioare deja era la el acasa si venea vara. Adica trebuia sa incep sa port pantaloni scurti. Cat m-am fatait, cat m-am invartit ca sa ma gandesc la variante prin care as putea s-o intreb pe mama daca e ok sa ma epilez si eu pe picioare, ca asa mi-era de groaza sa ma duc la scoala imbracata cu orice era deasupra calcaiului. Anticipam ocheade si rasete si glumite care credeau ceilalti copii ca sunt subtile. Sau poate credeam eu ca ei credeau ca sunt subtile si, de fapt, voiau sa fie fix pe cat de cruzi se simtea la mine ca sunt.
Adolescenta si parte din early 20s mi-au fost inundate cu cultura dietingului (prezenta si azi, make no mistake) si cu continut, fie ca erau reviste „pentru fete”, gen Bravo Girl si Cool Girl sau, mai tarziu, internet, parazitat in permanenta de idei de diete. Pentru cele dintre voi care au trait perioada asta tot asa, stiu ca sunt extrem de familiare toate formele nebune de separare a tipurilor de mancare, de nutrienti, de intervale orare in care aveam voie sa mancam.
Erau zile in care „reuseam” sa nu mananc aproape nimic. Erau zile in care, la final de zi, pentru ca nu mancasem aproape nimic, nu puteam sa-mi dezleg sireturile incaltarilor, pentru ca ameteam daca stateam cu capul in jos.
Erau zile in care „greseam” si trebuia s-o iau de la capat.
Erau zile in care contemplam ce alte variante exista, care sa fie chiar si mai eficiente, din multiplele diete pe care le mi le arunca media in fata.
Relatia mea cu propriul corp n-a fost una liniara. A fost sinuoasa, a avut o multime de bifurcatii, diferente de nivel si, pe alocuri, chiar bucati pe care nu se putea intra nici macar cu ATV-ul. A fost de luat la pas si facut drumul anevoios pe jos si cu efort mare.
Cum am invatat si internalizat eu pentru multa vreme ideea asta de self love a fost cu a „iubi si lucrurile urate” sau „a iubi si lucrurile neiubibile” la mine.
Am invatat ca trebuie sa „nu bag in seama” vocile, oamenii, trendurile care critica corpuri care arata ca al meu.
Ca „sunt frumoasa asa cum sunt”.
Ca „frumusetea nu e doar in exterior” si, uneori, ca „e-n ochii privitorului”.
Intr-un fel sau altul, tot felul de alte forme de a exprima faptul ca frumusetea e importanta, dar eu pot sa ma conving ca sunt frumoasa sau ca nu conteaza chiar atat de tare. Si daca nu pot eu sa ma conving, pot sa gasesc pe cineva, ceva persoana exterioara mie, care sa ma convinga.
Paguba cu abordarea asta, am constatat pentru mine, e ca tot centreaza ideea de evaluare a propriului meu corp, doar ca scopul e ca musai sa trag concluzia ca e frumos. Ceea ce consuma al naibii de multa energie.
E ca si cum ma plimb pe-o alee inclinata si, la fel ca toti ceilalti oamenii care ies la plimbare, scopul meu e sa ma relaxez, sa admir copacii si casele frumoase dimprejur, sa ascult pasarelele ciripind. Dar eu, in tot timpul asta in care „trebuie” sa ma relaxez, depun tot efortul necesar sa merg pe panta inclinata si sa n-o iau de-a rostogolul la vale.
In toti anii astia in care am incercat sa invat cum arata iubirea asta fata de propriul meu corp, n-am inteles cat de multe resurse consuma constanta negociere cu mine insami ca sunt lucruri pe care sa le iubesc la corpul meu, iar altele pe care le pot imbunatati.
In tot timpul asta, privitul in oglinda venea cu recunoastere a partilor frumoase si, in permanenta, si cu un „si hai, ca aici mai pot sa mai slabesc putin”, cu un „sa ma pun de maine la dieta”?
In dezbaterea asta permanenta ca sa gasesc lucrurile „frumoase”, nu puteam sa nu observ cum reveneau de fiecare data, ca niste musafiri complet neinvitati, dar care, in mintea lor, erau la ei acasa, toate evaluarile, gandurile, intrebarile pe care le purtasem cu mine dintotdeauna.
N-am stiut ca in iubirea fata de propriul corp se poate gasi si claritate. Am aflat mult mai tarziu si, mai degraba, din intamplare. Adica lucrand prin alte cotloane ale universului meu interior, pe la alte tevi si imbinari din camere diferite de asta a subiectului „frumusete”.
Dar vezi tu cum e cu casele astea, ca au sisteme integrate – schimbi un cot dintr-o teava pe la subsol si constati ca incepe sa curga apa mai bine prin toata casa. Unde dai si unde crapa, vorba aia. Sau, ma rog, mai degraba invers, unde ingrijesti si unde se repara.
N-am stiut ca in iubirea fata de propriul corp se gaseste si lipsa intrebarilor, dezbaterilor si negocierilor. N-am stiut ca se poate si sa fie liniste in cap si sa-mi pot doar simti corpul. Uneori energizat, alteori obosit. Uneori puternic, alteori slabit, uneori plin, alteori infometat.
Nothing to do cu nicio forma, nicio culoare, nicio dimensiune.
N-am stiut ca, in claritate, nu imi vor mai fi necesare etichetele, iar ce-mi va spune corpul despre el e chiar despre el, nu despre perceptii asupra a cum ar trebui el sa fie, nu despre incorsetari proprii si figurate.
N-am stiut ca se poate si sa nu ma intreb care-s lucrurile frumoase, ci doar sa ma simt.
