DESPRE PACALELI
Cel mai probabil cu totii suntem familiarizati cu povesti populare precum “ursul pacalit de vulpe” si cu lectiile pe care le aduc acestea, de obicei conturate in jurul lui “sa n-ai incredere chiar asa, in oricine”.
Ce facem, insa, cand si pacalitorul, si pacalitul, suntem tot noi?
A zis zilele trecute cineva pe interneti o chestie care a facut click la mine-n cap: “Relațiile nu se bazează pe încredere. Încrederea e rezultatul. Relațiile se bazează pe adevăr.”
Similar ursului si vulpei, intai lipsa adevarului a fost problema, si-abia apoi a aparut si lectia neincrederii. N-am să fac un argument pentru relațiile cu ceilalți, deși pentru mine are sens cum se aplică și acolo, dar mă voi uita la ideea asta în relația cu mine însămi.
N-am fost niciodata si nici acum nu sunt in vreun fel de acord cu ideea ca ar trebui sa "ne pacalim" sa facem anumite lucruri pe care nu ni le dorim in viata noastra.
Inteleg intentia pozitiva si aproape dragalasa, asa, ca atunci cand pacalesti copilul sa se uite dupa avion in timp ce ii faci un vaccin sau ca atunci cand ii dai pastila ascunsa in felul lui preferat de mancare.
Inteleg si ideea ca obiceiurile sau actiunile alea pe care incercam sa le „impingem” ar putea fi argumentate ca „pozitive” sau „bune pentru noi” (in contextul potrivit pentru a fi implementate).
Doar ca, dincolo de faptul ca si cand vine vorba de copii am niste rezerve, imi place sa cred ca unul dintre avantajele adultetii este ala ca acum putem sa ne luam propriile decizii, in mod intentionat si asumat.
Iar asta, pentru mine, inseamna sa nu ma pacalesc. Sa incerc sa nu ma pacalesc niciodata. Iar daca vreodata se-ntampla sa-mi scape mana pe „prank”, sa revin si sa zic „scuze, era doar nevoie sa te-ntreb, nu aveam de ce sa iau o decizie ascunsa tie”.
De la ce m-am luat? De la „tips & tricks”. Moduri prin care putem sa ne „pacalim” sa facem lucrurile asa cum ar trebui, prin care ne putem distrage atentia de la ceva (de exemplu, telefonul si Social Media) si s-o redirectionam, pe nesimtitelea, catre altceva, mai bun, mai benefic pentru noi.
Si by no means nu incerc sa fac un argument pentru a nu implementa practici si a nu folosi instrumente care sa ne sustina in a regla cat stam cu ochii pierduti in scroll-urile de Social Media. Sau sa nu folosim instrumente care sa ne sustina in a dezvolta obiceiuri mai sanatoase.
Zic doar ca nu e musai sa fie cu tricking ourselves si ca-i mult mai util cand e mai onest, mai cu intrebare straightforward.
Saptamana trecuta eram in mijlocul unei teme pe care trebuia sa o predau pentru o materie la scoala. Tema pe care, profa, pentru a evita utilizarea lui Chat GPT ca scriitor in locul nostru, a gasit util sa ne ceara sa o scriem de mana. Am inteles de unde vine nevoia ei si m-am conformat, chiar daca oricum n-as fi folosit Chat GPT, oricum scriam inainte si intr-un document digital, sa ramana si la mine si chiar daca, practic, a scrie de mana a insemnat si dublarea muncii, si lentoare (ca na, sunt mai rapida la tastatura decat de mana.).
But I digress. Cert e ca dupa o ora in care m-am perpelit in toate pozitiile, am oftat din toti plamanii si m-am plans ca scriu prea urat, ca scriu prea stramb, ca scriu prea incet si alte „prea”-uri m-am oprit si-am zis „asa nu merge, trebuie sa gasesc alta metoda”.
Si-acuma intervine „pacaleala”. Adica, mi-am zis eu, cum ma pacalesc eu sa alunece medicamentul asta mai usor pe gat? Si imediat ce mi-am zis asta, mi-am si dat seama ca eu pe mine nu vreau sa ma pacalesc. Si-am dat backspace si-am zis „hai sa reformulam”.
Mi-am adus aminte apoi de o alta treaba invatata la scoala la motivatie, care zice ca e nevoie sa identificam interesul (si sa avem niste) pentru activitate, sa ne asiguram ca suntem cat de cat competenti la ce facem acolo si sa ne asiguram ca suntem si cat de cat constienti de competenta noastra.
Acuma, eu de competenta nu ma indoiam, ca tema o facusem deja, exista, era finito, deci blocajul era strict in executie, pentru ca, dincolo de „trebuie s-o fac ca sa iau nota mare”, lipsea complet interesul pentru a duce sarcina aia la bun sfarsit. Interesul meu fusese in a dezvolta subiectul, ceea ce era deja facut.
Deci, carevasazica, ne trebuie interesul pentru activitatea mecanica de a scrie de mana. Si-atunci mi-a picat fisa: ma intereseaza sa fie fun, sa se simta pixul satisfacator pe hartie si sa fie nou, ca sa fiu entuziasmata ca scriu cu un instrument nefolosit pana atunci (ce, voi nu dormeati cu incaltarile nou primite cadou cand erati mici, de entuziasmati ce erati sa le folositi?)
Asa ca am plecat la magazin si mi-am luat pixuri si note books noi. La fel de smooth cum a mers pixul pe foaie, asa a mers si taskul meu.
Sigur ca as fi putut si sa ma pacalesc. Adica sa fac un fel din asta de a ascunde eu fata...tot de mine care-mi sunt intentiile si tacticile. Si-ar fi putut chiar sa mearga, nu zic nu. Am mai facut-o in trecut, merge pana la un punct.
Problema, asa cum o vad eu, insa, e ca cine fura azi un ou, maine va fura un bou. Numa’ ca si oul, si boul sunt tot ale mele, iar pe amandoua tot eu le fur.
Cu alte cuvinte, azi ma pacalesc sa scriu o tema, in ciuda disconfortului (ce fac, de fapt, e sa ignor si sa nu fac acknowledgement la el), maine inca un pic si tot asa, pana cand ajung iara sa fiu opaca eu fata de mine. Pana cand nici nu-mi mai spune partea care traiste disconfort, ca ce sens are, ca oricum o sa ma fac c-ascult, apoi o sa-ncerc sa ii distrag atentia ca sa-mi vad eu de ale mele.
Eu prefer sa nu ma pacalesc. Pacaleala asta, chiar si mica si inocenta, se simte ca o mica tradare. Care n-o face pagube prea mari, dar tot creeaza un precedent. Prefer sa-mi ofer oportunitatea de a imi adresa nevoile (fie ele cat de mici) transparent si pe vorbitelea.
Sa nu sacrific adevarul, ca stiu ca rezultatul lui este increderea, iar pe asta am lucrat ceva s-o capat eu cu mine si nu prea-mi da cu plus s-o pierd.
