adevarul merita spus doar daca poate fi auzit
Cand m-am apucat de terapie ultima oara, adica acum vreun an si un strop, eram pe cat de agitata, pe atat de lipsita de energie.
Eram atat de furioasa ca simteam ca o sa explodez sau o sa fiu unul dintre curioasele cazuri de combustie spontana in fiecare moment. In acelasi timp, simteam atat de tare nevoia sa ma odihnesc putin. Sa las buzduganul si scutul ala din mana, ca mi se inclestasera degetele in jurul lor de cat timp nu le mai dadusem drumul.
Eram la o rascruce in care pe indicatorul de stanga scria „moarte prin razboi”, iar pe ala din dreapta „sufocare prin renuntare”. Niciunul nu suna foarte castigator.
Asa ca la prima sedinta de terapie i-am spus terapeutei mele „Vreau sa simt ca am putinta si fara sa simt ca e nevoie sa ma lupt”. Vorba unui vers foarte drag mie dintre cele scrise de Doru Trascau (The Mono Jacks) – „E multa putere in neputinta.”
Pentru mine, puterea a fost, de cand ma stiu, definita de lupta, obtinuta doar prin lupta. Sa fiu puternica nu era un nice to have, era o conditie necesara pentru supravietuire. Asa se vedea de la mine, de la buza patului parintilor, acolo unde m-am imaginat intr-o alta sedinta de terapie avand 2 ani, imbracata in armura si inarmata cu sulita si scutul. Ca un soldatel teleghidat asteptand sa se apese pe telecomanda pentru ca el sa primeasca comanda de lupta.
Si asa m-am simtit o perioada lunga de timp apoi. Teleghidata in lupta. Nu exista spatiu intre stimul si raspuns, iar alternativa la lupta era infrangerea.
Si daca pentru o perioada am putut sa le vad pe astea doua cu sau intre ele, la un moment dat au inceput sa se simta mai degraba ca succesive. Fie ca intram in lupte din care nu puteam iesi altfel decat plina de sange si vanatai sau vedeam ca nu am cum sa castig si alegeam sa stau pe bara, tot ca si cum as fi dus cel mai greu razboi se simtea. Ca si cum m-as fi tradat pe mine ca am fost slaba si nu m-am batut ca lumea sau am fost lasa si am ales sa tac.
Astazi, ascultand un episod de podcast al lui Cosmin Alexandru, un om de la care eu invat enorm despre cum construim echipe care chiar sa faca performanta, nu doar sa invete sa joace dupa reguli si sa strige prezent in fata liderilor, am auzit o fraza care m-a facut sa pun pauza cateva minute episodului.
Fraza la care facea referire Cosmin ii apartine dramaturgului Éric-Emmanuel Schmitt, autorul Oscar si Tanti Roz, si zice ca-n titlul acestui articol:
„Adevarul merita spus doar daca poate fi auzit.”
M-am oprit cateva minute la fraza asta, deoarece cred ca in ea sta mult din puterea neputintei. Nu e despre a renunta. Nu e despre a te da batut. Nici macar despre autoconservare.
Pentru mine e despre a intelege ca exista momente in care se pleaca la lupta si momente in care nu. Despre a intelege ca nicio lupta nu se castiga cu orice pret. Despre a sti ca nu orice ecou de ura, discriminare, nedreptate e de intampinat cu aceeasi inversunare. Despre a iti purta razboaiele din spatiul adevarului tau cu deschidere catre cei care vor sa il exploreze, nu cu atac asupra celor care il neaga.
