vreau sa fiu si sa fac tot
Fiecare dintre noi este unul din aproape 8 miliarde de oameni pe planeta. In 2020, traiam, in medie, 72 de ani. 3758 de saptamani. 3758 de iteratii din saptamana in care traiesti acum.
Cu toate astea, avem adesea asteptarea de la noi sa fim tot, tot timpul, pentru toata lumea.
Traim in comunitati, inconjurati de oameni, dar ne comportam ca si cum am fi singuri. Avem echipe intregi cu care lucram, dar tragem sa facem totul singuri.
Ne epuizam in fiecare zi ca si cum n-ar exista maine, dar maine vine si o luam de la capat ca si cum nu ne-am incheia niciodata, iar resursele ne-ar fi infinite.
Ne spunem ca daca gasim ceva ce ne pasioneaza si facem acel ceva, n-o sa simtim niciodata oboseala. Nu dormim noptile, nu ne odihnim, nu spunem „nu pot” sau „nu vreau”, iar apoi ne gasim cu toate resursele secate, incapabili sa ne mai luam satisfactie nici macar din lucrurile care ne aduceau cea mai multa bucurie si ne gandim ca trebuie sa fie pentru ca nu am fost destul de pasionati, n-am fost destul de buni, n-am depus destul de mult efort. Trebuia sa tragem mai tare. In fond, daca vrei, poti, iar daca faci ce-ti place, n-o sa muncesti o zi in viata ta, nu-i asa?
Alergam sa indeplinim toate rolurile si sa o facem perfect, ca si cum suntem un lac care trebuie sa fie tot timpul complet inghetat, indiferent de vremea de afara, pentru ca altfel toti cei care fac patinaj pe suprafata noastra vor cadea in apa rece si nu vor mai vrea sa mai vina niciodata sa patineze pe lacul nostru.
Ca si cum n-am fost niciodata la scaldat si nu credem ca cineva ar vrea sa faca si altceva decat sa patineze cu noi.
Am participat, de curand, intr-o sesiune de terapie in care cineva a zis „vreau sa fiu tot”. A rezonat fraza asta in mine ca un gong intr-o incapere goala, cu pereti metalici. A vibrat spatiul din jurul meu si s-a simtit ca si cum totul asta urma sa inghita pe toata lumea. Nu mai era loc de nimic in afara de el. Pentru mine are foarte mult sens. Bineinteles ca nu mai e loc de nimic in afara de tot. Totul e...tot.
Doar ca noi nu suntem tot. Nu avem cum sa fim tot. Sa crezi, sa speri, sa astepti sa fii tot e cel putin supus esecului. Sa ai asteptarea asta de la tine e, nu doar o presiune imposibil de gestionat, dar si o gaura neagra pentru cei din jur. Cum ar putea sa mai fie oricine altcineva orice daca eu sunt tot?
Si-atunci a aparut bulgarele de zapada de intrebari. Spirala. „Bun, si-atunci, daca nu sunt tot, ce sunt? Sunt doar un fragment? Sunt incompleta? Am fost incompleta dintotdeauna si o sa continuu sa fiu asa pana la final?”
Ce-ar fi daca as fi, in schimb, tot pentru mine? Nu TOT, dar un intreg. Ce-ar fi daca nu m-as mai uita la lucruri asa binar si as permite sa coexiste si conceptul de intreg personal, dar si cel de individ intreg ca si bucatica dintr-un sistem mai amplu?
Ce-ar fi daca m-as uita la cei din jur ca fiind, la randu-le, totul lor si la intregurile lor ca intrepatrunzandu-se cu al meu? Ce-ar fi daca as cere suport acolo unde am nevoie, fara sa simt ca daca fac asta imi e stirbit totul?
Ce-ar fi daca n-as mai alerga mereu in contratimp sa tin lacul asta inghetat si i-as permite, in schimb, sa fie, in toate starile de agregare pe care le poate avea el?
