CAND OMUL NU MAI ARE LOC DE EROUL POVESTII
EROU
1. Persoană care se distinge prin vitejie și curaj excepționale în războaie, prin abnegație deosebită în alte împrejurări grele ori prin muncă
2. Personaj principal al unei opere literare
3. Semizeu, persoană născută dintr-o zeitate și o ființă umană, înzestrată cu puteri supraomenești sau care a devenit celebră prin faptele sale deosebite
Astea sunt cele trei sensuri principale ale cuvântului EROU în Dex. Dacă mai adăugăm și prefixul „super”, omul nostru o să se super-distingă prin super-vitejie și super-curaj. O să fie personaj super-principal și o să aibă super-puteri supraomenești.
De-a lungul timpului, n-am degete la mâini și la picioare pentru câte evenimente, campanii și concepte creative în jurul ideii de super/erou mi-au trecut prin fața ochilor. Toate cu intenții și mesaje motivaționale în spate. Toate cu dorința de a-i împinge pe oameni să strălucească, să fie curajoși, să facă lucruri extraordinare pentru care alți oameni s-ar uita cu admirație la ei.
De la obiective de vânzări la cauze sociale, nu cred că-i agenție de publicitate care să nu fi scris măcar o dată un text prin care încuraja publicul la a fi „super/erou”.
Pe lista celor mai scumpe de produs filme se găsesc 3 Avengers și 3 Star Wars în top 10. Nici celelalte de pe listă nu sunt lipsite de eroi fantastici, cu puteri și povești deosebite.
Copiii (și adulții, for that matter) se uită aspirațional la Spiderman, Batman, Iron Man sau Wonder Woman, primesc cadou costume de super eroi pe care le îmbracă cu mândrie de Halloween sau la serbarea școlară de final de an. Își pun figurine ale acestor eroi pe listele pentru Moș Crăciun și fac din personaje modele pentru viață.
Mai târziu, când se fac mari, aleg alți excepționali drept modele, le urmăresc cu sfințenie sfaturile și lucrează necontenit să facă și ei lucruri extraordinare, așa cum au făcut idolii lor. Dacă ei au putut fi eroi, pot și eu!
Fii eroul poveștii tale!
Fii super-erou pentru cineva care are nevoie să fie salvat.
Și tu poți fi un adevărat erou!
Iar în zile în care mă simt mai degrabă cartof decât erou, nu pot să nu mă întreb „dar de ce nu pot să fiu doar om?”. De ce trebuie neapărat să scriu o poveste? De ce e musai să fiu personaj principal? De ce trebuie să fac lucruri extraordinare și să-mi las amprenta în istorie?
Cu alte cuvinte, de unde excepționalismul ăsta și cine ne-a convins că doar dacă se scriu Iliade și Odisei despre noi contează c-am pășit pe-acest pământ? Desigur, asta-i o întrebare retorică.
E o menghină aparte asta pe care ne-am creat-o în credința că suntem excepționali. Că existența noastră contează mai mult decât a altor vietăți. Că suntem specia superioară.
Îmi aduc aminte de unul dintre primele momente în care am trăit ceva care mi-a indicat subtil faptul că aș putea să nu fiu chiar eroul poveștii. Reacția pe care am avut-o a fost din registrul „cum adică, îmi spui c-ar trebui să fiu personaj secundar în propria-mi viață?”. Se simțea ca și cum, acceptând premiza asta, aș rata însuși scopul pentru care am venit pe lume. Și are sens. Când toate poveștile sunt despre eroii principali, când Făt Frumos mereu înfrânge zmeul, când prințul salvează tot timpul prințesa și când firul roșu urmărește tot timpul exclusiv povestea personajului principal, cum ai putea să-ți dorești să fii personaj secundar?
Mi-a luat ceva timp până să-mi dau seama câtă viață pierdeam de fiecare dată când îmi întorceam spatele către rolul ăsta „secundar”.
Realitatea de zi cu zi este că nu tot timpul câștigăm. Nu suntem atotputernici și nici omniprezenți. Nu avem un bat signal prin care să fim chemați când e mai mare nevoie de ajutorul nostru și nici nu știm cu siguranță că, oricâte răni căpătăm în luptă, tot vom ieși câștigători, doar pentru că suntem eroii poveștii. Nu suntem excepționali. Suntem oameni.
Realitatea de zi cu zi este că uneori pierdem.
Uneori, relația de cuplu nu funcționează, oricâte gesturi mărețe am face pentru celălalt și uneori chiar dacă ne iubim.
Uneori, oportunitățile de carieră nu vin către cel care muncește cel mai mult, ci către cel care are mixul de calități și privilegii care să-i pună oportunitatea-n cale.
Uneori, ne despărțim de oameni importanți pentru că se mută departe de noi și întotdeauna ne despărțim de ei în fața morții.
Apăi eroii nu pierd așa de des. Deci ori nu suntem noi eroi, ori nici noi nu pierdem așa de des. Iar noi suntem eroi, știm asta. Deci singura concluzie posibilă este aia în care pare-se că, de fapt, nici noi nu prea pierdem.
Și-apoi mă-ntreb, care e câștigul dacă, la final de zi, povestea pe care ne-o spunem înainte să adormim este despre cum noi chiar răzbim mereu, câștigăm mereu?
Câte oportunități să creștem pierdem când vrem să fim eroi?
Câte emoții netrăite pierdem când vrem să fim eroi?
Câtă viață pierdem când vrem să fim eroi?
Nu mă îndoiesc de intențiile bune ale fiecărui om care-a vrut să motiveze vreodată un alt om spunându-i „tu ești eroul poveștii tale”. Mă îndoiesc, însă, de rezultatele luminoase ale încurajării ăsteia.
Îmi doresc doar ca noi, toți cei care au învățat că doar în costum de super-erou își pot duce viața, să găsim resursele să dăm costumul jos, să-l punem în cutia „pentru reciclare” și să punem haine de oameni, pregătiți să trăim cu neputința, cu lipsa de însemnătate și cu efemeritatea propriei povești.
