TIMPUL NU VINDECA CE NU-I CREAT IN TIMP
Timpul le vindecă pe toate, zice o bucatica de intelepciune populara.
S-ar putea. S-ar putea ca timpul sa le vindece pe toate cele-n care exista. Dar ce facem cu acele cotloane ale mintii care n-au stiut niciodata timpul? Care-s inghetate-n el si perpetuu lipsite de concept?
Stii cum e cand ai uitat niste bani intr-o geaca de iarna, apoi vine primavara, pui geaca in dulap si n-o mai porti pana iarna viitoare? Cand vine iarna din nou, deschizi buzunarul gecii, descoperi banii si te bucuri ca si cum i-ai fi vazut pentru prima oara. Putin mai sifonati si mai decolorati, dar tot noi par. De altfel, pentru mintea ta, ii vezi pentru prima oara, caci nu mai tii minte cand si sa-i fi bagat tu acolo. Sunt prezenti acum, n-au un timp trecut, ca n-au fost niciodata luati in calcul la buget.
Eu, uneori, chiar ii mai bag inapoi in buzunar, pentru ca-mi place sa ma surprind singura si stiu ca memoria o sa-mi serveasca exact in modul in care ma astept sa o faca. Si de fiecare data cand ii regasesc, traiesc momentul detinerii lor pentru prima oara. Ajustat la inflatie, desigur.
Ei, cam asa sunt si amintirile care n-au stampila temporala. Intra intr-un buzunar de-asta la schimbarea anotimpului si, cand mai traim temperaturi similare si mai punem din nou geaca aia pe noi, le descoperim si le experimentam ca si cum ar fi prezente. Ele n-au un timp trecut, pentru ca n-au fost niciodata luate-n calcul la stocul de amintiri asezate atent in ordine cronologica. Ele n-au un timp.
Si-atunci, cum ar putea timpul sa vindece ceva pe care el nu si-a pus niciodata amprenta? Cum sa vindece timpul ceva ce nu-i cuprins in el?
In procesul meu de lucru cu mine, am trait in repetate randuri momente de gasire a cate unei astfel de bancnote in vreun buzunar al unei haine demult puse in cuier. Si de fiecare data cand se intampla asta, impulsul emotional era sa incerc sa ma duc inapoi si sa cheltuiesc bancnota aia cand as fi avut ocazia prima data, inainte sa treaca prin 10 spalari si 3 crize financiare.
Bineinteles, conversatia asta nu e despre bani. Daca e s-o spunem p-aia dreapta, nici alea despre bani nu sunt, de cele mai multe ori, despre bani. Spunea Radu Atanasiu intr-unul dintre episoadele pe care le-am inregistrat pentru Mind Architect ca banii sunt doar cea mai usoara forma de a declina niste concepte care, de altfel, au semnificatii si radacini mult mai adanci pentru noi.
Impulsul emotional era sa incerc sa ma duc inapoi si sa cheltuiesc bancnota aia cand as fi avut ocazia prima data. Traiam o senzatie corporala din prezent despre un moment din trecut si o parte din mine voia sa bage mana adanc in sac, sa scoata momentul ala din trecut si sa-l aduca aici, cu mine, ca sa il traiesc „cum ar fi trebuit sa il traiesc”. Ma uitam la trairile mele de copil de-acum 20-30 de ani si imi doream cu toata fiinta sa le fac sa se intample diferit.
Priveam din prezent pe fereastra asta si nu puteam sa accept ca ala era adevarul trecutului. Imi doream sa pot interveni. Sa fac ceva, sa pocnesc din degete si sa spun hocus pocus si experinta trecuta sa se modifice.
Pentru ca altfel, la ce bun sa mai lucrez cu mine, daca oricum nu pot schimba nimic din ce-a trecut? Nu puteam sa vad schimbarea in prezent, pentru ca prezentul si trecutul se contopeau. Trecutul n-avea timp la mine-n cap. Imi doream sa fiu acolo „pentru” copilul ce-am fost, dar nu puteam sa fiu acolo „cu” copilul ce-am fost. Se simtea in prezent si mintea si corpul meu nu stiau si nu puteau sa contina ideea ca aia nu-i o realitate asupra careia sa mai pot interveni.
Rulam scenarii peste scenarii prin care as fi putut sa il conving pe copilul ala sa simta diferit, sa retraiasca un moment, sa se uite la stanga in loc de dreapta. Sa schimbe un traseu care fusese deja parcurs si batatorit.
Si sufeream ca nu-mi iese. Derulam aceeasi bucla ca-n ziua cartitei, de fiecare data incercand si mai tare sa fac ceva sa se desfasoare diferit, ceva ce era deja demult intamplat si incheiat. E si-asta un cerc de iad si cred ca-l traim mult prea multi dintre noi si mult prea des si nici nu ne dam seama ca suntem in iad.
Intr-o seara, din playlistul de Spotify, o voce a inceput sa cante:
I walk down the memory lane
Cause I love running into you
I walk down the memory lane
Where I have you back for a few
I walk down the memory lane
Cause the memory lane is the only place where I can have you again
Am inceput sa plang cum n-am plans vreodata. It hit me.
Ce puteam eu altceva face decat sa accept ca trairea aia a existat si-atat?
Ce puteam eu altceva face decat sa accept ca momentele alea au fost si-atat?
Ce puteam eu altceva face decat sa ma vad si sa ma tin de mana prin ele, fara sa incerc sa schimb sau sa salvez?
Am incercat sa repar si-o faceam cu cele mai bune intentii.
Am incercat sa schimb si-o faceam cu cele mai bune intentii.
Am incercat sa salvez si-o faceam cu cele mai bune intentii.
Ce nu-mi dadeam seama era ca fiecare astfel de incercare ajungea la acea parte din mine cu mesajul „eu nu pot sa accept realitatea ta si o sa iti demonstrez ca pot sa ti-o schimb”.
Iar relatia devenea despre cine avea dreptate, nu despre sustinere. Eu strigam de-aici, de pe margine, „ba io”, iar cealalta parte din mine plangea singura-ntr-un colt, caci daca nici macar eu nu o puteam vedea si crede, cine altcineva ar fi putut s-o faca?
I walk down the memory lane, because the memory lane is the only place that I can have you again.
Si-atunci s-a creat timpul. Atunci i-am dat mana copilului si-am plecat pe cararea amintirilor cu el, cu intentia pura de a privi la ce-avea sa-mi arate. Si-am plans cu ea, cu gandul la fiecare moment in care-a stat in mijlocul drumului, cu mana-ntinsa si cu rugaminte-n ochi si eu n-am inteles ca pe-acolo pot doar sa ma mai plimb.
Ca timpul putea sa vindece, dar doar daca eu il cream acolo unde el nu fusese.
