DESPRE FORMELE FEMINITATII
Cand vine vorba despre “forme” si “feminitate”, e posibil sa avem niste asocieri foarte clare despre cum merg cuvintele astea doua impreuna. Ei bine, nu despre asta este textul de azi. Pe scurt, in textul asta o sa scriu despre relatia mea cu feminitatea. Despre cum se simte ea pentru mine, despre cum s-a construit perceptia asupra feminitatii mele prin filtrele celor din jur de-a lungul timpului si despre punctul in care ma gasesc in momentul asta.
In acceptiunea mea, niciuna dintre povestile din textul asta nu spune nimic despre oamenii care-s actori in ele, ci despre mediul in care au fost nascuti si crescuti si care le-a creat, la fel ca si mie, filtrele dupa care construiesc si recunosc conceptul de feminitate si modurile prin care il aplica asupra indivizilor.
O perioada foarte lunga de timp, asa cum am mai povestit cu multe alte ocazii, am convietuit cu corpul intr-o relatie mai degraba similara cu cea a unui cuplu care e despartit, dar obligat sa locuiasca in continuare in aceeasi casa. Impartim locuinta, avem niste spatii comune in care n-avem cum sa evitam sa ne intalnim, dar in majoritatea timpului facem eforturi sustinute sa nu ne intersectam prea des.
In lipsa asta de conexiune reala, in multul timp petrecut in ignorarea corpului, existau, totusi, niste reguli ale casei. Care se aplicau mai mult pentru corp decat pentru minte. Ca un chirias care n-avea alta optiune, ca n-avea unde altundeva sa locuiasca, trebuia sa indeplineasca standarde.
Si pentru ca-s femeie, ele erau date de mai de sus. De la ceva asociatie de proprietari, ma gandesc. N-am ajuns niciodata la vreo sedinta de bloc, sa ma lamuresc.
Trebuia sa:
1. Fiu slaba, dar voluptoasa in acelasi timp. N-am fost niciodata slaba, dar am avut mereu asteptarea. Ma rog, de fapt, daca ma uit la poze din perioade de infometare, cam eram. Dar nu ma simteam. In capul meu eram grasa si tot mai trebuia sa mai fac niste eforturi sa ajung la a fi ASA CUM TREBUIE
2. N-am par pe nicaieri decat in cap. Mare mi-a fost suferinta cand existam intre ciocanul si nicovala reprezentate de regulile casei parintilor (care-mi spuneau ca e prea devreme sa incep sa ma epilez) si regulile din afara casei (care-mi spuneau ca n-am voie cu fusta sau pantaloni scurti si in picioarele goale daca nu-s epilata)
3. Am parul lung pe cap. De cand ma stiu, am avut o singura perioada in care am avut parul lung (lung era in capul meu, ca la tuns mereu intra la „tuns par mediu”). Aia a fost in adolescenta (adica final de scoala generala si prin liceu) si n-a fost pentru niciun moment facut pentru mine
4. Fiu miniona.
5. Am fata mica si ochii mari. Trasaturi pe care nu pot sa nu le observ in continuare in filtrele de Instagram, Tik Tok si ce alte aplicatii care ofera posibilitati de alterare a fizionomiei exista
6. Ma imbrac „ca o fetita”
Ca o palma venita de nici nu stii unde, toate astea erau, in acelasi timp, markeri ai feminitatii (si, deci, motive de a fi admirata si/sau acceptata ca femeie) si moduri de a fi rusinata de cei din jur. Cum ar veni, daca nu le ai sunt toate sansele sa fii rusinata ca nu esti destul de feminina, iar daca le ai sunt toate sansele sa fii rusinata ca esti. Le-am trait pe amandoua.
N-am sa uit prea curand, probabil niciodata, remarca profesoarei mele de matematica din gimnaziu, cand m-a scos la tabla si eu eram imbracata intr-o tinuta pe care, pesemne, a considerat-o „prea feminina”.
„Cum vrei tu sa se concentreze baiatu’ asta-n prima banca la ce scrii tu pe tabla daca esti imbracata asa? El e baiat” (n.r. implied aici era ca nu isi poate controla instinctele). Cam astea i-au fost cuvintele si-mi aduc aminte si-acum tsunami-ul de sange care a venit instant in cap. Era insotit de rusine, furie, confuzie. As fi vrut sa se crape parchetul sub mine, sa intru in pamant si sa nu ma mai vada nimeni niciodata si, in acelasi timp, sa ma fac inalta pana-n tavan si sa o inghit, ca alta data sa stie sa nu mai faca asa ceva unei fetite.
Rezultatul astazi? Pe masura ce-am lucrat cu mine, m-am apropiat de mine, mi-am facut tot mai mult spatiu sa fiu si sa pot exista si in exterior asa cum simt eu sa ma exprim, am inceput sa fiu tot mai putin preocupata de a le indeplini pe toate cele de mai sus. Nu out of spite. Nu pentru ca incerc sa demonstrez cuiva ca pot sa fiu si nefeminina, daca asa vreau eu. Nu pentru a-i arata degetul acestui inamic numit „norme sociale”.
Pentru ca asa simt eu sa ma exprim. Pentru ca, desi intotdeauna am fost intr-un fel pasionata de haine, pasiunea mea nu era pentru a le alege pe cele care ma fac mai vizibil femeie. Era pentru exprimare de sine. Pentru a ma distra cu ele. Pentru a ma simti „in pielea mea”.
Si daca sa simti ca trebuie sa indeplinesti un set de standarde ca sa fii femeie e un tip de provocare, apoi vine si reversul medaliei. Ce se-ntampla daca cumva ajungi in punctul in care nu prea mai simti neaparat sa urmezi la dunga toate regulile alea si arati cum simti tu s-arati? Aici imi aduc aminte o intamplare chiar de anul trecut. Aveam de organizat niste workshopuri de dans intr-o sala de la Muzeul Taranului Roman, iar asta coincidea cu cateva zile de targ in curtea muzeului. De-nteles, era forfota destul de mare, oameni se plimbau in sus si-n jos, iar la intrare se intra doar cu bilet. Asadar, ca sa ajung la sala de workshop, am avut nevoie de ajutor din partea personalului de paza. Sa intru, chiar daca nu aveam bilet la targ, respectiv sa fiu ghidata catre cladirea la care ar fi trebuit sa ajung, caci era destul de dosita si n-aveai cum sa o gasesti daca nu mai fusesesi acolo pana atunci.
M-am dus la domnul de la paza, i-am cerut ajutorul (acces, cheie, directionare). Mi-a dat toate cele 3 elemente. Pentru ca era aglomerat (targ, you see) si trebuia traversata toata curtea muzeului, iar paznicii sunt impartiti pe zone, inevitabil, la un moment dat, a trebuit sa fiu „predata” unui alt coleg care se ocupa de urmatorul sector.
Cum s-a intamplat predarea, you ask?
„Colegu’, du-l si tu pe baiatu’ asta la *insert nume sala*”
M-am hlizit pe interior si-am plecat cu noul coleg. Am intrat in curtea muzeului femeie si-am ajuns la sala aflata in capatul celalalt barbat. Mi-au trebuit doar cateva mici ajustari estetice ca sa fac transformarea asta.
Acum, hai sa ne mutam din curtea MTR intr-o sala de conferinta despre diversitate si incluziune. Populata cu oameni multi de HR in public si specialisti in domenii diverse (toate conectate de preocuparea pentru diversitate) pe scena.
Unul dintre momentele de pe scena vorbea despre cum arata leadership-ul la feminin si incuraja femeile aflate in diferite posturi in companii sa isi asume feminitatea si sa conduca din acest unghi. Sa fie cine sunt ele, femei, in pozitiile pe care le ocupa. Pana aici, totul roz in discutie. Ce s-a intamplat e ca, in momentul exemplificarii acestui „ce inseamna sa te pastrezi femeie, chiar si intr-o pozitie de leadership” a aparut si primul element stereotipal – incurajarea la a purta rochii cu flori. Argumentul? Ca sacourile si tinutele in culori inchise sau uni sunt masculine si sunt conditionarea pe care am primit-o noi, ca femei, ca sa putem ajunge sa conducem si noi companii. Ca ne-am transformat in barbati. C-am intrat in energia masculina si-am uitat sa fim in aia feminina.
Si ca tot veni vorba de energie feminina, daca ne mutam pe taramul mai putin fizic, o sa ne-ntalnim destul de-aproape de intrarea in cel interior cu doua arhetipuri cunoscute sub numele de Animus si Anima. Conceptul apartine psihanalistului Carl Jung (de tinut minte ca-i un concept dezvoltat in timpul vietii lui, deci inceput de secol XX). Desi reprezinta elemente abstracte care inseamna „spirit” si „suflet”, ele au atribuite reprezentanti intrupati in femei si barbati. Poate pentru ca creierul are nevoie de predictibilitate si e dificil sa lucrezi cu concepte care nu au neaparat un corespondent concret sau poate pentru ca fiecare dintre noi are adunate deja in baza de date atat de multe experiente si informatii despre „cum este barbatul” si „cum este femeia” incat nici n-a fost nevoie de prea multa dezbatere ca sa le intelegem si acceptam ca fiind entitatea opusa care ne populeaza tuturor psihicul. The Ying to your Yang. The Hermes to your Aphrodite. Barbatul din tine, femeie si Femeia din tine, barbat.
Sau poate din alte motive, care-s complet inaccesibile mintii mele, pentru ca nu s-a-ntalnit cu ele si nu fac parte din setul de ipoteze pe care-ar putea ea sa le genereze.
Aud tot mai des in discursul public care vizeaza femeile si bunastarea acestora, lucruri din registrul „reintrat in energia feminina”, „intors la energia feminina”, „being in your feminine”, „divine feminine”. Si tot stau si ma uit la mine. Ba-n oglinda, ba din interior. Aproape intrebandu-ma de fiecare data daca stiu oamenii astia ceva ce-mi scapa mie.
Ma simt femeie? Ma simt.
Sunt femeie? Sunt.
Ma simt „in my feminine”? Ma simt eu.
Ma simt „in the masculine”? Ma simt eu.
Iar eu sunt femeie.
O femeie cu multa energie.
O femeie care se joaca.
O femeie care danseaza.
O femeie care mananca.
O femeie care munceste.
O femeie care vorbeste. Mult.
O femeie care asculta.
O femeie care creeaza.
O femeie care iubeste si care este iubita.
O femeie care colaboreaza.
O femeie careia ii vin idei des. Pe unele le si pune in practica.
O femeie care sustine si care e sustinuta.
Am mai auzit, in multele discutii avute cu oameni din jurul meu pe subiectul asta, si argumentul lui „nu puteti sa va bateti amandoi pe acelasi spatiu in relatie”. Era cu trimitere la relatiile de cuplu si la nevoia de a avea energii complementare, ca altfel apare conflictul dat de faptul ca amandoi isi doresc sa ocupe aceeasi pozitie. Ca si cum, intorcandu-ma la inceputul textului astuia, am fi doi oameni care locuiesc in aceeasi casa, dar care nu pot locui in acelasi timp in aceeasi camera. Ca si cum tragem o linie cu creta-n mijlocul camerei, ne stabilim teritoriile si batem palma-n semn de armistitiu. Iar daca trecem in teritoriul care nu ne apartine, e clar declaratie de razboi.
Si nu pot sa nu ma-ntreb. Putem fi impreuna, in aceeasi calitate, in aceeasi camera? Ne putem imbratisa, pe noi si intre noi, cu forta si slabiciune deopotriva? Cu putinta si neputinta laolalta? Cu initiativa si cu disponibilitatea la a fi ghidat in acelasi timp? Cu feminin si masculin and everything in between?
