CUVINTELE CONTEAZA
Cuvânt
Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor.
Cuvintele contează. Tocmai pentru că, dincolo de a reprezenta complexuri de sunete, ele au asociate și sensuri.
Un cuvânt lipsit de sens nu e nimic altceva decât o amestecătură de sunete care nu produce nicio reacție, nicio înțelegere, nicio emoție, niciun gând. E ca și cum ar ciripi o păsărea în copacul din fața geamului. În lipsa unui sentiment propriu legat de temperatura de-afară, ora la care m-am trezit azi dimineață și cât de mult îmi place să ascult păsările la prima oră din zi, sunetul ăla nu reprezintă nimic inteligibil pentru mine.
Totuși, mai ales atunci când sunt înțelese, cuvintele contează.
Contează dacă spun cuiva că se uită ca vițelul la poarta nouă. Nu pentru că vițeii și porțile noi ar avea ceva negativ în ele, ci pentru că complexul ăsta de cuvinte, cel puțin în zona României din care mi l-am învățat eu, cam reprezintă o jignire pentru cel la care ajunge mesajul.
Poate că nu-i așa peste tot, dar cam ăsta-i și argumentul pe care încerc să-l fac. Acela că e important ce cuvinte folosim dar, și mai important de-atât, ce sens au ele pentru noi și ce sens au pentru cel la care ajung.
Știu că e dificil să integrăm cuvinte noi în vocabular. Îmi imaginez că uneori se simte așa, ca Newspeak-ul lui Orwell în 1984. Am oameni în jurul meu care se simt îngrădiți de anumiți termeni. Care simt că le e îngrădită libertatea de exprimare dacă e nevoie să aibă grijă să fie cât mai incluzivi și să depună efortul de a se gândi care sunt cele mai potrivite cuvinte pentru a permite cât mai mult din libertățile celor din jur să continue să existe.
Eu zic că merită, însă. Merită să învățăm, nu pentru a nu supăra sistemul, ci pentru a crea ecosisteme în care avem mai multă grijă unii de ceilalți și de ce și cum ne transmitem.
Îmi imaginez că poate părea obositor să facem mereu pauză înainte de a vorbi, pentru a ne aduna cuvintele. Să verificăm mereu cu celălalt dacă putem să folosim anumite cuvinte sau să-mpărtășim anumite perspective. Să-i mulțumim mereu pentru că împărtășește cu noi din povestea lui și că pune în cuvintele cele mai potrivite ceea ce vrea să spună.
Îmi imaginez că poate părea obositor să renunți la cuvinte pe care ți le-ai însușit, care parcă-s parte din tine, și să reînveți permanent. Parcă terminaserăm cu treaba asta cu vocabularul în programa obligatorie cam înainte de vârsta de 18 ani, nu-i așa?
Îmi imaginez că poate părea insignifiant că cineva vrea să nu mai faci defaulting la „femeie” de serviciu. Să nu mai vorbești default despre „soț” și „soție”. Să nu mai presupui că celălalt a înțeles exact ce ai vrut să spui, doar pentru că ție ți-era clar.
În fond, e treaba celuilalt ce înțelege, nu e responsabilitatea mea, nu-i așa?
Well, tot pentru că cuvintele contează, cred că-i o diferență importantă între „nu pot controla ce înțelege celălalt” și „nu e responsabilitatea mea ce înțelege celălalt”. Căci cred că suntem, totuși, responsabili pentru ce spunem.
Și, chiar dacă nu suntem în totalitate responsabili pentru ce înțeleg cei cărora le spunem, cred că suntem responsabili să primim ce-au înțeles atunci când se întoarce către noi și să ajustăm în consecință.
Există și instrumente psihometrice și o mulțime de modele de comunicare cu o mulțime de abrevieri, care ne învață cum să vorbim „mai pe limba” celor din jurul nostru. Cum să micșorăm prăpastia asta între percepția mea asupra propriilor cuvinte și percepția celor către care mă adresez.
Cred că ne putem folosi de ele. Ne putem folosi de toți pașii, toate acronimele și toate conceptele pentru a integra un lucru care poate că poate părea extrem de simplu (dar care îndrăznesc să spun că nu e chiar așa): cuvintele au sens pentru noi toți, dar nu pentru toți au același sens. Toate-s valide, iar disponibilitatea la a comunica la intersecția dintre mine și tine presupune să recunosc că sunt doi oameni distincți implicați în interacțiunea asta.
Cuvintele contează. Cuvintele au sensuri multiple, amprente ale celor care le conțin în mințile lor. Și, la fel ca și amprentele, sensurile nu-s universale, iar învățarea și dezvățarea lor e, poate, mai mult o chestiune de relație decât e de gramatică și/sau vocabular. Cum este, atât de des, și construirea unei limbi, până la urmă.
