SUNT IUBIRE
Zilele trecute mi-am adus aminte de-un citat dintr-un serial care mi-a placut mult: The Good Place.
„Picture a wave in the ocean. You can see it, measure it - its height, the way the sunlight refracts when it passes through - and it's there, and you can see it, and you know what it is: it's a wave. And then it crashes on the shore and it's gone. But the water is still there.”
Citatul e despre viata si moarte, dar pe mine m-a dus cu gandul la iubire si la toate formele in care se arata ea in noi si prin noi. Citeam ieri articolul asta, care vorbeste despre natura iubirii cuprinzand 3 concepte: eros (iubire cu pasiune, dorinta), philia (apreciere, loialitate, drag, prietenie) si agape (o forma de iubire care imprumuta din celelalte doua si le transcende).
In limba romana, insa, dex-ul defineste „iubire” ca fiind „sentimentul de dragoste pentru o persoană de sex opus”, unde „dragoste” este „sentiment de afectiune pentru ceva sau cineva”.
Deci dragoste poti sa simti pentru mama, tata, catel si prietenii apropiati, dar iubire simti doar pentru cineva de sex opus. Nu zic ca-i o definitie heteronormativa, ca nu-i scopul textului. Nu pot, insa, sa nu ma opresc asupra naturii strict romantice a sensului cuvantului.
Asa de putina iubire primim in afara contextului romantic sau atat de putin suntem obisnuiti s-o recunoastem incat nici n-am introdus sensul in vocabular?
Eu n-am auzit propozitia „te iubesc” de la ai mei decat tarziu, in viata adulta. Am trait, de altfel, de-a lungul vietii, si foarte mult disconfort la gandul ca as putea s-o spun cuiva.
Mi-aduc aminte si-acum de prima data cand i-am spus-o mamei. A fost intr-un SMS. Eram la masa cu o prietena si nu mai stiu unde ne-a dus conversatia, dar cert e c-am simtit o nevoie puternica sa-i spun mamei c-o iubesc. In scris a fost singurul mod in care am putut sa-mi dau voie atunci s-o fac.
Raspunsul ei a fost insotit de frica. Era atat de strain pentru noi sa facem astfel de afirmatii unii fata de ceilalti in familie incat a crezut ca „te iubesc-ul” meu era un fel de „adio”. Ca si cum numai atunci, cand stii ca e ultima suflare, e un moment potrivit sa-i dezvalui unui om faptul ca-l iubesti.
A ramas cu mine pana-n ziua de azi momentul ala. M-am tot intrebat de ce ar fi „te iubesc” sinonim cu „adio”. De ce l-as spune doar intr-un moment in care n-as mai trai apoi sa-l si primesc? Poate de-asta. Poate atat de mare-i teama de respingere incat durerea venita din a dezvalui iubirea si-a n-o primi inapoi e asa de mare ca preferi sa stii ca mori apoi. Sau poate asa de mare-i teama de a primi iubirea si-a nu-ti fi cunoscuta, a nu sti ce sa faci cu ea, incat preferi sa mori decat sa traiesti si s-o primesti.
Suna absurd. Ca doar iubirea ne hraneste toata viata, nu? La-nceputul ei avem nevoie de iubire pentru simpla noastra supravietuire si este indreptata aproape exclusiv in directia figurilor parentale. Apoi incepem sa iubim mai extins.
Ne iubim animalele de companie. Mi-o aduc aminte si-acum pe vara-mea cu care petreceam vacantele de vara la bunici. Iubea asa de tare bobocii de rata ca ii imbratisa asa de strans ca le trecea viata prin fata ochilor.
Ne iubim prietenii, colegii, educatoarele si-nvatatoarele si-ajungem, pas cu pas, si la iubirea romantica. Ca e cu succes sau nu, asta-i alta poveste. N-am zis pentru niciun moment ca iubirea e sinonima cu succesul sau cu vreo stare de bine permanenta.
Am zis doar ca ne hranim cu ea. Si, similar experimentelor din bucatarie, nici alea n-or sa iasa tot timpul delicioase din prima. It’s a learning curve. Uneori, daca esti ca mine si nu respecti retete, ca te plictisesc, fiecare preparat e o surpriza, iar unele vor iesi cum nici nu ti-ai putea imagina de bine, altele maxim satisfac nevoia fiziologica.
Dar sa ne-ntoarcem la iubire. Similar cu exemplul te iubesc-ului meu spus mamei, eu cred tare in faptul ca dificultatea in a arata si a oferi iubire e strans legata de dificultatea in a vedea si a primi iubirea atunci cand este indreptata catre noi.
In continuare voi vorbi despre mine si cum vad eu iubirea in mine.
Cred ca sunt iubire. Dar ca sa fiu, primul loc din care e nevoie ca ea sa fie indreptata catre mine este chiar din mine insami. Stiu, e cliseu treaba asta cu iubirea de sine. N-am promis nicaieri idei originale.
Pentru ca a fi iubire nu inseamna sa fiu mantuitor si nici sa ma sacrific. A fi iubire nu inseamna sa intorc tot timpul celalalt obraz. A fi iubire inseamna sa-l pot iubi in continuare chiar si pe cel care mi-a dat o palma, in timp ce ii spun ca acel comportament nu e acceptabil, imi intorc fata de la el si ma indepartez.
A fi iubire nu inseamna sa ii fac tot timpul pe plac omului pe care il iubesc. A fi iubire inseamna sa fiu impreuna cu toata deschiderea, sa ii raspund nevoilor atunci cand o pot face si sa-i spun atunci cand nu.
A fi iubire nu inseamna a ma contopi cu omul/oamenii pe care-l/i iubesc. A fi iubire inseamna a ma hrani si a ma dezvolta ca individ separat, cu propriile resurse si-a ma intalni intru totul cu celalalt in toate locurile in care ne dorim sa ne intersectam drumurile.
A fi iubire nu inseamna a vedea tot timpul numai lucrurile luminoase. A fi iubire inseamna a pastra lumina aprinsa intr-o lampa in coltul camerei chiar si in momentele intunecate, tocmai pentru a ma putea uita fix la ce sta in intuneric si a-mi indrepta iubirea intr-acolo.
Cred ca sunt si cred ca suntem iubire, tocmai pentru ca sensul ei e mult mai larg decat cel pe care il avem cuprins in dex. Pentru ca, la fel ca si noi si universurile noastre emotionale, este fluida, nu se masoara-n cantitati si nici n-are forme asa de clar definite in care s-o bagam ca s-o etichetam si sa ne fie mai familiara si mai usor de inteles.
