Intre a nu muri si a trai
Acest text este o declaratie de dragoste pentru viata. Poate ca n-am ales sa vin, dar am ales si-aleg continuu sa fiu.
Acum vreo doua saptamani, pe drum de la Bacau la Bucuresti, ascultam un episod de podcast, conversatie intre Andrew Huberman si Esther Perel, despre iubire, relatii, sexualitate si alte cele care stau la intersectia dintre doi sau mai multi oameni.
Iar in episod Esther Perel zice ceva ce am mai auzit-o/citit-o spunand in multe randuri, dar care ramane la fel de puternic si care acum s-a lipit in mod special, probabil dat si de faptul ca e o tema prezenta pentru mine in perioada asta. A zis „e o diferenta intre a nu muri si a trai”.
In clasa a 7-a eram foarte indragostita de chimie. Si pentru ca eram si atunci si am ramas un om pentru care oamenii sunt extrem de importanti, trebuie sa adaug si ca eram indragostita de chimie partial pentru ca omul din spatele catedrei era primul adult pe care-l intalnisem vreodata care se uita la noi cu speranta, cu optimism si cu incurajare de potential.
Sa ne-ntelegem, optimism si incurajare mai primisem si de la alti adulti pana atunci, dar era mai aproape de „trebuie sa reusesti”. La profa de chimie se simtea ca „ma uit la tine si vad atat de multe moduri in care ai putea sa reusesti”. Care-s FOAAARTE diferite. Si pentru Luciana de 13 ani, dar la fel de bine pentru Luciana de 34 de ani. Singura diferenta de atunci si pana acum e ca acest „trebuie sa reusesti” si-a slabit stransoarea considerabil si a lasat mai mult loc de explorare.
Ei, profa de chimie, cadru didactic la inceput de drum (sa fi avut vreo 24 de ani pe atunci, daca-mi aduc eu bine aminte) mi-a scris o poezie pe pagina unei carti cand ne-am luat la revedere la final de scoala generala. Poezie care are inca foarte mult sens si astazi si care are in ea versul
„Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că „a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.”
Spre deosebire de autoarea poeziei (initial a fost atribuita lui Pablo Neruda, mai tarziu redata autoarei de drept, Martha Medeiros) cred ca, de foarte multe ori, insusi efortul de a continua sa respir fara sa pot lasa toate partile din mine care-s vii sa traiasca e mult mai mare decat acela de a trai fully. Cred ca a fi cu adevarat viu poate fi, intr-adevar, un efort foarte mare, insa pentru mine nu se compara cu efortul de a nu muri.
E familiar efortul de a nu muri.
De a supravietui cu orice pret.
De a modela parti din mine pentru a putea sa trec pe strazile vietii fara a fi observata si fara a ma pune in pericol.
De a nu simti ca viata mea imi apartine si-a incerca in permanenta sa strang bucatile din ea care imi tot scapau printre degete, in incercarea de a le tine pe toate la un loc, ca si cum daca n-as reusi, m-as dezitegra.
De a imi inghiti unele cuvinte si a le urla din toti plamanii pe altele.
De a-mi inghiti lacrimile, a ma uita in gol si-a zice „n-am eu treaba, nu ma afecteaza”.
De a-mi strange pumnii tare si-a-mi inclesta dintii de fiecare data cand as fi vrut sa fac si-am simtit ca nu pot.
Efortul de a respira tinand, in acelasi timp, toata tensiunea asta, s-a simtit mult mai mare decat ar fi fost efortul de a trai. Poate si pentru ca, pentru o buna bucata din timpul asta, eram eu prea mica pentru a-l contine. And yet, I did. Am tinut sub apa mingea mare cu toate lucrurile din mine care n-aveau voie sa existe deasupra ei. La fel cum o fac foarte multi dintre noi, caci nu cred ca-i deloc cea mai necomuna experienta.
Ma uit la cuvintele astea scrise pana acum si am sentimentul ca traitul e vreo forma de act de rebeliune. Doar ca nu e „in spite”. Nu simt ca traiesc in ciuda a ceva, nu traiesc ca sa demonstrez ca eu pot, ca sunt strong, ca sunt rezilienta, ca nimic din toate astea.
Simt ca traiesc pentru ceva.
Pentru autodescoperire, pentru explorare, pentru potential.
Pentru ca vreau sa ma minunez in fiecare zi de cat de mare-i lumea si cat de mica-s eu ca si cand ar fi prima oara.
Pentru ca vreau sa stau pe banca statiei de autobuz din fata casei si sa ma uit la inaltimea copacilor care inca-s mai mari decat cladirile din jurul lor si sa-mi sclipeasca ochii la realizarea cator ani le-or fi trebuit ca sa creasca atat de mari.
Pentru ca vreau sa ma uit la cer si la norii care se misca de colo-colo si sa constientizez ca e un infinit de traire in fiecare moment si ca numai noi, oamenii, am simtit sa masuram asta in secunde, minute, ore si ani.
Pentru ca vreau sa iubesc atata de mult cat simt in interiorul meu.
Pentru ca vreau sa creez tot mai mult spatiu pentru a primi si a contine iubirea care vine catre mine.
Pentru ca vreau sa creez si sa simt ca cele mai mici si impermanente creatii ale mele genereaza schimbari interioare care ma formeaza si reformeaza in fiecare zi.
Pentru ca vreau sa ma uit in oglinda si sa vad reflexia a cine stiu ca sunt eu si sa descopar cate o noua parte de fiecare data cand imaginea reflectata se uita inapoi la mine.
