Cum sa nu esuezi cand totu-n jur e „how to”.
Cum sa construiesti un business, cum sa iti investesti banii, cum sa castigi bani ca sa ai ce investi.
Cum sa gasesti un partener. Cum sa pastrezi un partener. Cum sa iti faci partenerul fericit. Cum sa nu te nefericesti pe tine in timp ce iti faci partenerul fericit.
Cum sa fii fit. Cum sa iti accepti corpul. Cum sa te hranesti sanatos. Cum sa fii in deficit caloric.
Cum sa nu fii sedentar. Cum sa faci sport. Cum sa nu te accidentezi de la prea mult sport. Cum sa cresti fesierii, dar nu si coapsele.
Pentru fiecare problema, e probabil ca exista o reteta care sa garanteze solutia. Un „cum sa” care sa ne scoata din impas.
Imagineaza-ti de cate ori s-a cautat in Romania pe Google „how to” sau „cum sa”. Dar in intreaga lume? E tentant si are sens sa vrem sa aflam raspunsul la intrebarea asta. Avem nevoie de predictibilitate. Avem nevoie de iluzia controlului.
Uneori e chiar util, mai util decat sa orbecaim in intuneric.
Cat de bine ne putem ghida, insa, dupa „how to”-uri si ce impact au ele la nivel individual?
Ma plimbam si eu cu degetul aratator in sus si-n jos pe ecranul telefonului cu Instagram-ul deschis si imi apare urmatoarea idee impartasita de un domn intr-un podcast: „daca mergi de trei ori pe saptamana la sala, dar in rest stai pe scaun, tot sedentar esti”.
Nu sunt in niciun fel expert in miscare fizica, nu stiu de care si cata ar trebui sa facem, nici pentru ce obiective ar trebui sa facem din fiecare si nici n-am vreo intentie de a invalida spusele vocii din podcast. Ca sigur stie el ceva ce nu stiu, in calitate de expert.
Ce vreau sa aduc in discutie, insa, este „cum” spunem spusele. Daca pentru fiecare lucru bun pe care il fac gasesc alte trei lucruri rele, cum as putea sa nu simt ca esuez?
Daca pentru fiecare ora petrecuta la sala de sport ne sunt anulate eforturile pentru ca apoi petrecem opt ore pe scaunul din fata laptopului la birou, cum am putea sa simtim ca merita efortul de a merge la sala?
Daca pentru fiecare masa de care avem grija si pe care ne-o gatim vine cineva si ne spune ca tot degeaba, ca am mancat si inghetata azi, de unde sa ne gasim motivatie sa mai gatim data viitoare? De unde curaj sa mai fim vreodata creativi sau sa ne mai jucam cu ce ne preparam pentru pranz?
Daca pentru fiecare ora de terapie, constientizare si traire avute vine cineva si ne prezinta cum reteta, de fapt, spune altceva, cum am putea sa mai avem incredere in propriile simtiri?
Pentru fiecare directie in care o luam exista cateva altele care striga, trag de noi si spun „hai sa iti arat eu cum sa”. Unele mai convingatoare decat altele. Unele cu teancul de date adunate, ca sa fie „bullet proof”.
E greu, e foarte greu sa te uiti la tine, la ce simti, la cat poti si la cat nu poti si sa zici „dap, asta e, directia asta e potrivita pentru mine” cand vin dosare de retete documentate stiintific catre tine si zic „da, stiu ca faci <insert good thing here> bine, dar tot nu faci <insert an even better thing here>”.
Mi-aduc aminte, de pilda, cand m-am apucat de antrenamentele de military training. Nu aveam o reteta clara, iar in termeni de obiectiv stiam doar ca vreau sa imi cresc functionalitatea corpului. Sa am mai multa forta, sa pot alerga mai fara sa imi pierd suflul si mai fara sa simt ca imi tocesc calcaiele, sa nu ma mai ia panica la gandul ca o sa imi rup toti dintii cand am in fata mea o treapta si provocarea de a topai pe ea.
Pe masura ce am tot continuat cu integrat practica asta de sport in viata mea, au inceput sa apara „asa da”-urile si „asa nu”-urile.
„Trebuie sa consumi proteine tot atatea grame cat greutatea ta x nu stiu cat”
„Trebuie sa faci nu stiu cate minute de cardio la nu stiu cate minute de forta”
„Trebuie sa te antrenezi de nu stiu cate ori pe saptamana”
„Trebuie sa lasi nu stiu cate zile intre antrenamente”
„Trebuie sa progresezi in nu stiu ce ritm”
Unele interne si altele externe. Deopotriva nefolositoare pentru mine, insa. Pentru fiecare „trebuie sa” simteam ca esuez si ca, pana la urma, la ce bun tot efortul asta daca oricum nu bag cate un piept de pui si un shake proteic la fiecare masa?
La ce bun tot efortul asta daca oricum nu am cum sa indeplinesc numarul de antrenamente pe care trebuie sa le fac?
La ce bun tot efortul asta daca, la final de zi, doar eu stiam in ce fel de simte mai bine corpul meu, iar toti ceilalti vedeau doar acelasi om pe care il vazusera si ieri, si cu o saptamana inainte, si cu doua luni inainte.
La ce bun tot efortul asta, ca tot o sa am zile in care o sa simt ca nu pot si daca esuez ratandu-le pe alea, cum sa nu ma biciuiesc apoi ca n-am fost in stare sa respect reteta?
E greu, e foarte greu sa te increzi in propriile simtiri cand sunt atat de multe retete in jur care striga „fa cum zic eu si-o sa reusesti. Repede.”
De unde-o apuci, incotro o continui si, dac-o fi s-o termini vreodata, unde e linia de finish.
Cand m-am apucat de procesul de terapie individuala, am avut norocul sa cunosc un terapeut care mi-a pus destul de repede intrebarea „in ce directie vrei sa mergi?”, urmata de „ce vrei sa faci cu asta?”
Obisnuita, ca tot omul, cu teancul de retete pe care sa le pot incerca doar ca apoi sa esuez la ele, am simtit frustrare. Cum adica in ce directie vreau sa merg? De unde sa stiu eu in ce directie vreau sa merg? Eu sunt pierduta, am nevoie de suport si de cineva sa imi arate drumul.
Mi-a luat ceva timp sa inteleg cata putere ofera, de fapt, intrebarile astea.
M-a luat ceva timp sa inteleg ca doar adresand intrebarile astea la fiecare rascruce de drum pot dezvolta abilitatile de a scrie propriile retete si a nu mai deschide de fiecare data cartea de bucate in cautare de cel mai usor de gatit preparat.
Mi-a luat ceva timp sa inteleg ca e mai important ce se simte la mine inauntru decat ce se vede cu ochiul liber. Ca mai mult decat cantitatea de muschi crescut pe spate sau pe picioare e important cum se simte cand pot sa ma joc cu nepoata-mea in patru labe si nu simt ca imi trosneste nimic, nu ma doare niciun lombar si nici nu o sa ma trezesc intepenita maine dimineata.
Mi-a luat ceva timp sa inteleg ca pot sa citesc cartile despre „cum sa” in masura in care mi-e util, dar ca asta nu inseamna ca ce simt eu ca fiind o directie buna pentru mine nu e valid.
Mi-a luat ceva timp sa inteleg ca e ok ca din cand in cand sa zic pas la antrenamentele de sport daca simt ca mi se face rau cand ma trezesc dimineata din cauza oboselii.
Mi-a luat ceva timp sa inteleg ca, desi in unele zile as putea exista doar cu pepene si castraveti, sunt si zile in care e nevoie de-o portie de cartofi prajiti. Si as putea sa citesc informatia asta intr-o carte, cu siguranta, dar pun urmatoarea intrebare: ce mesaj ii transmit eu corpului meu cand el zice „avem nevoie de cartofi prajiti”, iar eu zic „stai asa sa verific. Aha, ia uite ce zice cartea asta, ca are sens ca avem nevoie de cartofi prajiti, avem rezervele de glicogen scazute si de aia ceri carbohidrati”?
Carti de bucate s-au scris multe si or sa se tot mai scrie. Si nu zic ca nu e util sa tragem cu ochiul prin ele ca sa stim ca ouale pentru maioneza nu se amesteca in doua directii, ca se taie.
Zic ca dupa ce am vazut in ce directie e de miscat facaletul, e treaba noastra cat de mult galbenus de ou punem, cat de mult ulei si daca vrem sau nu sa mai adaugam si niste curry, ca uite-asa ne place noua gustul.
