Putea sa se intample si daca nu eram eu acolo
De curand am fost la Oppenheimer. Cel mai nou film al lui Christopher Nolan, o peliculă care te țintuiește pe scaunul din sala de cinema timp de trei ore.
Discuțiile din jurul filmului au fost multe, însă nu despre asta vreau să scriu astăzi, căci cinematografia e departe de a fi o pasiune pentru mine, așa că n-aș îndrăzni să consider a face o recenzie de film cât timp rămâne tot așa de străină.
Astăzi vreau să scriu despre una dintre întrebările care au apărut într-una dintre conversațiile despre film, și anume „crezi că lucrurile nu s-ar fi întâmplat tot așa chiar și fără Oppenheimer acolo?”.
Părerile au fost împărțite între „nimeni altcineva nu ar fi avut cum să ducă la același outcome” și „s-a întâmplat ca el să fie acolo la momentul potrivit, dar e posibil ca lucrurile să se fi desfășurat fix la fel cu un alt director al proiectului”.
Desigur, frumusețea acestei discuții e că nu vom ști niciodată. Istoria nu s-a desfășurat, cel puțin nu în universul ăsta, și în varianta în care Oppenheimer nu exista sau nu era acolo să primească proiectul.
Ceea ce mă aduce exact la gândul meu de azi. Câte dintre lucrurile care s-au întâmplat în jurul meu s-ar fi întâmplat și dacă nu eram eu acolo? Cu alte cuvinte, cât de importantă a fost sau este prezența unui om specific într-un context specific pentru ca viața să meargă pe un traseu anume?
În crearea textului ăstuia am avut curiozitatea de a intra pe firul conversațiilor și ipotezelor prezente pe vastul internet din jurul întrebării „s-ar fi întâmplat istoria la fel dacă Hitler nu se năștea?”. E tentant să răspund „nu”. E dificil să îmi imaginez că un om cu impact atât de mare asupra istoriei mondiale ar fi putut fi înlocuit cu altcineva și lucrurile nu s-ar fi schimbat major. Părerile sunt multe și-acolo. Nu are sens să le luăm la puricat, căci n-ar fi de niciun folos. Un lucru important îmi iau, însă, din toate thread-urile de conversații citite – niciunul dintre noi, nici măcar Hitler, nu ajunge și nu rămâne în existență în vid.
Dar să revenim la întrebarea asta cu titlu personal.
Ar fi cumpărat mama materiale textile, pe care să le ducă apoi la vecina croitoreasă și să le transforme în haine pentru copii dacă nu eram eu?
Și-ar fi spart frate-meu capul jucându-se de-a căluțul dacă nu eram eu?
Și-ar fi făcut cea mai bună prietenă a mea din liceu o cea mai bună prietenă cu care să stea în prima bancă, dacă nu eram eu?
S-ar fi îndrăgostit partenerul meu de viață și ar fi fost fericit dacă nu eram eu?
S-ar fi întâmplat idei și proiecte în care m-am implicat până acum dacă nu eram eu?
La fel ca și în cazul Oppenheimer, chiar dacă la o scară mult mai mică, frumusețea conversației e că n-o să știm niciodată, pentru că singura realitate în care putem exista este aia în care suntem. Că, na, condiția necesară și suficientă pentru ca realitatea noastră să fie e ca noi să fim, nu-i așa?
Răspunsul meu la întrebările astea toate este „da”.
Similar, la momentul la care trăim o despărțire importantă în viața noastră e posibil să avem sentimentul ăla de „n-o să mai găsesc niciodată pe nimeni” sau „n-o să mai fiu fericit niciodată”.
După aia trece niște timp, se așază praful peste intensitatea sentimentului, ne reîndrăgostim, iar noua persoană devine noul obiect al planificărilor viitorului. Și suntem, contrar așteptărilor anterioare, fericiți.
Gândul ăsta că toate s-ar fi întâmplat oricum și dacă nu eram eu acolo, m-a trimis într-o spirală a inutilității pentru vreo două zile. Nu pentru că n-aș fi conștientă de faptul că sunt un individ din 8 miliarde, ci pentru că n-a fost ușor de înghițit pastila emoțională pe care singură mi-am administrat-o.
După cele două zile (as I’m writing this) a început să se vadă luminița de la capătul tunelului. Nu vreo revelație legată de importanța mea, ci mai degrabă o conștientizare despre direcția în care mă uit la lucruri.
Tot cred că toate s-ar fi întâmplat liniștite fără ca eu să exist. Frumusețea incertitudinii vieții e că nu știm ce nu știm. La fel cum nu știm pe cine nu știm. Cu alte cuvinte, dacă eu n-aș fi fost, nimeni din jurul meu n-ar fi putut să știe că nu sunt sau c-aș fi putut să fiu sau cine-aș fi putut să fiu pentru ei.
Așa că viața fiecăruia și viața, în general, și-ar fi urmat cursul neîntreruptă de inexistența mea.
Ce îmi iau de aici și cum arată luminița de la capătul tunelului meu?
Îmi zic așa: nu e important să am vreun fel de asigurare că fără mine n-ar fi fost ceva ce acum e. Ce contează pentru mine e că, în a fi:
-Eu sunt cea care s-a bucurat de rochiile create de vecina croitoreasă
-Eu sunt cea care a trăit vina când frate-meu și-a spart capul
-Eu sunt cea care a fost cea mai bună prietenă a celei mai bune prietene din liceu
-Eu sunt cea de care partenerul meu de viață s-a îndrăgostit
-Eu sunt cea care a trăit implicarea în ideile și proiectele din care am fost parte
În a fi, m-am inserat într-un lung și complex sistem de evenimente care îmi permite să iau parte la fiecare secundă a vieții mele.
Lucrurile s-ar fi întâmplat la fel și dacă nu eram eu acolo. Dar eu? Eu cu siguranță nu m-aș fi întâmplat la fel dacă nu erau ele acolo.
