De ce-s tot timpul ocupat?
Am avut, acum vreun an si ceva, o intalnire de echipa. In intalnirea asta am primit urmatorul feedback "pare ca esti cea mai ocupata persoana pe care o cunosc". Colegul care imi dadea feedbackul incerca sa imi spuna ca pare ca am foarte mult focus pe taskuri. Ca ma intereseaza mult si imi ocup mult din timp si energie cu indeplinirea sarcinilor. Ca nu pare ca as mai avea disponibilitate si pentru partea de relatii, pentru a sta de vorba cu oamenii, pentru a da un telefon unui coleg doar ca sa vad ce face, cum ii este.
Scriu textul asta astazi nu pentru a dezbate sau argumenta cat de ocupata eram sau ce imi dadea inclinatia catre sarcina, ci pentru a vorbi despre mandria de a fi ocupat.
Imi aduc aminte ca, la auzul cuvintelor alora, am simtit un mix de tristete si validare. Pe de-o parte, in mintea mea era „pai da, chiar sunt ocupata, daca ma apuc sa iti spun toate lucrurile pe care le am eu pe lista de activitati in fiecare zi...”, iar pe de alta parte imi spuneam „mi-as dori sa nu fie asa. Mi-as dori sa pot sa nu mai simt ca trebuie sa turez tot timpul motorul la maxim. Sa nu imi fie frica sa ridic ochii din laptop si sa ma uit in ochii tai, prezenta, pret de 30 de minute intr-o conversatie care nu are nicio legatura cu lista de sarcini de pe ziua de astazi. Mi-as dori asta, dar mi-e frica.”
N-am spus toate astea. Am acceptat feedbackul ca atare si, in sinea mea, m-am intristat ca efortul meu de a indeplini multe sarcini pentru binele echipei trece drept lipsa de interes pentru vietile oamenilor din jurul meu. N-am aratat tristetea si nici frica in exterior. Poate doar putina resemnare.
Acuma, eu stiu ca nivelul de „ocupare” nu e neaparat generator de stres si, in pregatirea textului astuia, am gasit inclusiv materiale care sustin ca e chiar contrariul. Cum ar veni, daca te percepi mai ocupat, respectiv te declari mai ocupat, e, de fapt, un indicator ca te prioritizezi si pe tine si nu mai ajungi sa te supraincarci.
Din ce am observat la mine, dar si la oameni din jurul meu, cel mai adesea ne raportam la busyness in unul din doua moduri. Fie nu spunem niciodata ca suntem ocupati si continuam sa ne adaugam la lista de lucruri de facut, chiar daca ea e deja foarte plina, fie suntem in permanenta foarte ocupati si nu mai avem timp si loc de nimic. Ce-am observat constant, indiferent de atitudinea pe care o avem fata de timpul nostru, e doza de mandrie care sta in spatele lui „sunt prea ocupat ca sa imi fac loc sa ma relaxez sau chiar prea ocupat si sa ma gandesc ca as putea sa ma relaxez”.
Intrebarea mea este „de ce purtam ocuparea si oboseala ca pe medalii de merit?”. Stiu, pentru ca am trait-o si eu, pe pielea mea. Mandria in a sti ca esti ocupat. Zambetul ala interior cand un prieten incearca sa isi faca planuri cu tine, ii zici ca ai loc doar peste 3 saptamani si zice „mama, dar ce ocupat esti!”. Rusinea din jurul zilelor mai libere, ca si cum aia trebuie tinuta pentru noi, nu vorbim despre ea. Vorbim despre zilele noastre cu voce tare doar cand ce avem de zis e „mama, cat de aglomerat imi e programul”.
Nu ma intelege gresit, am fost si uneori inca mai sunt acolo. Stiu cum se simte. Si mai stiu si ca nu tot timpul zilele pline sunt de pus la colectia de medalii de onoare. Mai sunt si zile pline in care ziua e doar plina, nu ocupata.
E o diferenta. Plin e plin de activitati, plin de satisfactie, plin de timp de calitate, plin de prezenta. Ocupat nu e cu prezenta. Plin e o multitudine de liniute colorate diferit, cu pauze de respiratie intre ele in calendarul nostru. Ocupat e o galeata intreaga de vopsea varsata peste toata ziua. In plin ne traim viata. In ocupat ne traieste viata pe noi. In plin viata e in interior. In ocupat e afara si ne consuma. Si-atunci, de unde mandria asta in a fi continuu devorat de o viata prea ocupata ca sa mai simtim ca avem si lucruri pe care le luam de la ea, si cadouri pe care ni le ofera?
Am ascultat zilele trecute un episod de podcast despre abordarea sistemica asupra dinamicilor din organizatie. Cu alte cuvinte, cum se transforma relatiile dintre oameni in sisteme sau, pe de alta parte, cum altereaza sistemele construite relatiile interumane. Si invitata din acest podcast a zis o idee pe care am pus-o in sertarul cu "lucruri care genereaza constientizari puternice". A zis asa: "unul dintre cele mai mari socuri avute cand am inceput sa practic abordarea sistemica a fost sa descopar ca in eforturile constante de a oferi exista o aroganta ascunsa."
Pentru ca a te asigura ca esti mereu in pozitia in care dai, in care TU faci lucruri de pe urma carora ceilalti sa beneficieze si a nu lasa niciodata loc de primit iti da voie sa nu te afli in pozitia in care trebuie sa te pleci in fata celui care ti-a oferit, niciodata in pozitia in care sa trebuiasca sa fii recunoscator pentru eforturile celorlalti si sa nu le mai sanctifici pe ale tale.
Nu pretind ca asta ar fi vreun soi de adevar, dar stiu sigur ca auzind-o am simtit un pumn in stomac. Dap, asta faceai, Luciana. Faceai multe lucruri si asteptai sa fii aplaudata pentru cat de mult efort depui, ce rezultate obtii si ce sacrificii se vad. Le auzeam la mine si le aud adesea si la oameni din jurul meu in forme diverse. De la nopti nedormite, la calendare prea pline ca sa mai avem libertatea planurilor spontane, la lipsa de timp chiar si pentru lucruri care tin de propria sanatate.
Ma vad in fiecare dintre ele si, privind retrospectiv si cu cata sinceritate sunt eu capabila fata de mine, in fiecare dintre ele a fost si un pic de lauda in a ma plange de cat de ocupat imi e programul. Humble brag, cum i-ar zice unii.
Sub nicio forma nu incerc sa fac un argument pentru cum, de fapt, nu am fi ocupati. Cred ca suntem. Cred ca facem o multime de lucruri. Cred ca traim constant in frica de a pierde tot infinitul de lucruri pe care am putea sa le facem pentru ca ne ocupam cu ceva atat de insignifiant si neproducator de rezultate observabile precum relaxarea, odihna sau chiar lenevirea. Cum sa lenevesti cand ai de trait poate 80 de ani si o infinitate de posibilitati de care sa profiti? Cine are genul asta de timp?
Cu siguranta n-am un raspuns la toate astea, dar mi-e clar ca am o dorinta. Eu vreau sa simt ca viata mea e plina, nu ocupata. Si asta mi-e de-ajuns.
