CARE ESTE PUTEREA LUI “SUNT”
De cand ma stiu, am avut episoade in care simteam dor de un loc strain. Se simtea ca si cum imi era dor de o alta planeta. Ca si cum n-aveam ce cauta unde eram, nu era locul meu. Ca si cum fusesem lasata acolo intr-un moment nedefinit in trecut. Nu stiam de cine, cand, cum si de ce, dar simteam ca nu eram in locul meu.
Eram captiva in propria viata si nici macar nu se simtea ca si cum era a mea. Imi aduc aminte ca mergeam cu masina cu ai mei spre bunici, ma uitam pe geam si se simtea ca si cum nu eram acolo. Puneam haine pe mine si se simtea ca si cum le pun pe un corp strain, care nu imi apartine. Seara, ma puneam la culcare, ma inveleam si plapuma parea ca nu imi atinge corpul, ca inveleste ceva ce nu era acolo. Eu eram altundeva, intr-un loc nedefinit.
Mult timp, am catalogat simtirea asta ca fiind ciudata. Imi era rusine cu ea si nici nu stiam cum sa o gestionez si ce ar trebui sa fac cu ea, asa ca nu o vorbeam cu nimeni. Cum ar fi putut un copil de 7-8 ani sa explice adultilor din jurul ei ca ii e dor de ceva ce nu exista? De ceva asa de indepartat si nedefinit?
Adultii aveau nevoie sa auda lucruri concrete. “Plang pentru ca m-am lovit” sau “Sunt iritata pentru ca imi e foame sau somn”. Asta le trebuia. Nu aveau ei cum sa inteleaga un sentiment asa de abstract. Asta era in capul meu. Asa ca, de cele mai multe ori, lasam sentimentul asta sa creasca in intensitate pana cand, in final, se transforma intr-un nod in gat pe care nu mai aveam cum sa il mai controlez. Si-atunci incepeam sa plang. De nicaieri.
Cel mai des mi se intampla asta la bunici, cand sentimentului astuia i se mai adauga si ceva mult mai usor de definit si mai aproape de prezent. Faptul ca ai mei ma lasasera acolo si aveam de trait cu asta o buna bucata de vreme pana cand urmau sa se intoarca si m-as fi uitat din nou pe geamul masinii visand la planeta asta straina.
Bunicii m-au intrebat la inceput de ce plang, insa raspunsul era invariabil „ca asa mi-a venit”. Asa ca in scurt timp, intrebarea a incetat sa mai apara, caci aveau deja raspunsul. Plange pentru ca asa ii vine ei, fara niciun motiv.
Ei stiau ca asa fac eu, plang fara motiv, iar eu eram deja familiarizata cu sentinta. Stiam cum merg lucrurile. Apare dorul, apar senzatiile corporale, vine nodul in gat, plang, adultii din jurul meu dau ochii peste cap si se plang ca sunt smiorcaita si viata merge inainte.
De curand, intr-o discutie cu un prieten, povestind despre sentimentul asta, m-a intrebat el „ce era in acel acasa, cum se simtea?”. Am stat sa ma gandesc putin, pentru ca nu o pusesem niciodata in cuvinte. In interiorul meu, stiam cum se simte, dar nu aveam vocabular pentru asta. Si-am zis „iubire”. Asa-mi imaginam eu iubirea. Locul in care simteam liniste, eram in siguranta, protejata, in care orice s-ar fi intamplat in exterior, eu stiam ca sunt bine.
Si-acum inapoi la trecutul mai apropiat. Saptamana trecuta imi povestea cineva despre cum exploreaza cu a da la o parte straturi din cine este pana cand ajunge sa le fi dat pe toate la o parte si sa ramana „nimic”.
Si-a aparut intrebarea, „ce ramane?” Chiar ramane „nimic”?
Cand dau la o parte „sunt sexul sau genul meu”, ce ramane?
Cand dau la o parte „sunt profesia mea”, ce ramane?
Cand dau la o parte „sunt relatiile cu oamenii din jurul meu”, ce ramane?
Cand dau la o parte „sunt nationalitatea mea”, ce ramane?
Cand dau la o parte „sunt personalitatea mea”, ce ramane?
Cand dau la o parte „sunt experientele mele de viata”, ce ramane?
Raspunsul meu la toate intrebarile astea e mult mai simplu decat mi-am imaginat vreodata ca voi gasi. Am petrecut mult timp cautand raspunsuri complicate.
Ce are sens pentru mine acum e ca ce ramane nu e „sunt nimic”.
Ce ramane e „SUNT”.
Cred ca e o putere de nestavilit in a simti siguranta in a rosti aceasta foarte scurta afirmatie. Cred ca din ea deriva o forma de libertate pe care eu am cautat-o in planete straine imaginate.
Timp de 32 de ani, mi-am cautat libertatea in exterior. M-am luptat pentru teritoriul meu. Am facut sant in jurul meu si l-am umplut cu apa clocotita si pesti piranha. Am depus eforturi supraomenesti sa ma asigur ca nu imi ia nimeni ce-i al meu. Ca nu ma ingradeste. Ca nu are putere asupra mea. Ca nu imi invadeaza spatiul personal.
Am creat un camp populat cu toate conceptele despre libertate in jurul meu si l-am fortificat bine cu un zid de metal cu sarma ghimpata deasupra lui. Aici au trait toate definitiile mele care incepeau cu „sunt”. Le aparam cu toata puterea mea de lupta, pentru ca mi-era teama de faptul ca, daca mor ele, daca le dau pe toate la o parte, ramane „nu sunt nimic”.
Am construit si m-am luptat pentru libertate in exterior pentru ca nu o simteam in interior. Nu stiam libertatea lui, simplu, „sunt”.
